când excesul de toleranță duce la o lume insuportabilă

Cum e posibil ca, in "cea mai bună dintre toate lumile posibile" (Leibniz), sa stăm atât de prost la capitolul calitatea relațiilor umane? 

Eu bănuiesc ca ar fi 2 motive: lipsa demnității și excesul de toleranță. 

Este prea mult ego în loc de demnitate și prea multă toleranță în loc de verticalitate. 

Demnitatea presupune un tip de anvergură morală care se manifestă față de sine și are drept consecință comportamentul echilibrat față de ceilalți și față de mediu în general. Respectându-te, ai principii, valori care țin la testul reciprocității și al sustenabilitatii, adică le poți aplica la fel de bine pe tine ca și pe ceilalți, accepți ca ți se pot întoarce și ca au consecințe pe termen lung. Deci, un om cu respect de sine, adică demnitate, nu se poate bucura în a fi incorect, nedrept, excesiv, abuziv, adică nu poate fi meschin. Sigur, sună redundant, dar o pun aici ca poate ajunge undeva: meschinaria, micimea morală, se opune demnității. 

Acum ajungem la toleranță care cred că este o virtute numai în măsura în care știe să pună limitele, pentru că asta e o treabă delicată, dependentă de context și de gradul de suportabilitate. 

Toleranța înseamnă respectarea libertății indivizilor în gândire, credință, opinie și comportament. 

Dar până unde se întinde toleranța sănătoasă? În principiu, până acolo unde este invadată libertatea noastră sau a altcuiva. Aici e treaba demnității să ne pună la treabă, să ne facă să luăm atitudine, să cerem socoteală, să punem frână bolovanului. Altfel, progeniturile excesului de toleranță arată odios și suntem responsabili pentru ele și prăvălirea lor în lume. De multe ori tolerații ajung să considere nu că li s-a făcut o favoare și reacția normală ar fi recunostinta (ce sentiment nobil!), ci că sunt privilegiați, că au un statut aparte, superior, care li se cuvine și pe care ajung să îl impună celorlalți. În loc de recunoștință, găsești aroganță, un ego umflat cu pompa, gol pe dinăuntru, care se rostogolește peste tot și toate cu indiferența tâmpă a unui bolovan. Așa înțeleg unii sa se respecte pe sine, ceea ce este la ani lumină distanță față de demnitate. 

Stima de sine autentică înseamnă și ca uneori să fii capabil să îndrepți lucrurile care nu sunt în regulă și au consecințe, adică să nu tolerezi ceea ce nu este de tolerat. A trece cu vederea, eschivearea, nepăsarea, sunt uneori forme ale ignorantei și întotdeauna fac lumea aceasta mai puțin bună decât ar fi ea cu putință. Zic asta pentru ca nu știu de ce (ma fac ca nu ma uit la vârsta), dar ma tot gândesc la lumea în care ne aducem copiii și, implicit, la moștenirea pe care o lăsăm în lume generațiilor următoare.